Éi gotto e a prúxa
(Il gatto e la pulce)
Éi gotto da scignua,
grosso, e cu éi péi cu lúxa,
u dixéiva a na prúxa
ca stova sutta aa cua:
“Póscetuése a tì,
óua an ne pösso ciú
de stome a gratò éi cú,
lévite ‘n pó da lì,
Loscime ‘n pó quitò,
ne sta a rumpì éi belin,
serchite ‘ntu giardin
n’otro da sagújò”.
“E scì, che manaman
a trövo ‘n can ch’u m’ lecca...
armía ch’an sun na secca,
e an fosso ramadan”.
“Sota zú dai pané
– u cria éi gotto – a n’ö asè
id piome déi murdiè
suvra éi bolle e ‘nt’l’uxé”.
A prúxa, a ste sciurtíe,
a g’à dito: “Ma u t’ pò
che ti t’ dévi incasò
per fome gnì da rie?
Mi, sénsa tante finte,
a tu dicioro sccétto,
che chi ‘n fundo, da u’ sétto,
ti ‘n gh’è própio ciú ninte.
L’è pézo che ’n casú,
óu sö, l’è na smurodda,
ma ‘ncö a tu diggo ‘d bodda:
l’uxé, ti ‘n gh’è l’è ciú.
E ti n’è ‘ncu saciúo
a fin d’ista cansun:
che l’è restò éi cujun,
ma éi bolle, nó ‘d segúo”.