U giurnu du giúdísio
(Il giorno del giudizio)
Sighee sccianca lúnèttra,
in codo da scciupò,
ma l’à cantò a siguettra,1
l’è l’ua cu tucca ‘ndò.
L’à feto arvì éi barcun
per sentì botte éi gran,
l’à feto a cumeniun,
l’è mórto da cristian.
San Pé, ‘nsimma da scoa,
u nu vuéiva fò intrò,
e u gh’à dito: “anma coa,
mia, che ti ‘n pö passò”.
“San Pé, vui séi vegetto,
i stéi sémpre da chì,
guacéj ‘npó ‘ntu libretto,
primma ‘d fome sciurtì.
A ött’onni éo zà curdò,
ottro che puscisciun:
scöe éi vocche, castagnò,
sulo me ‘n can barbun.
A duzze, a rumpì u tuvo,
a mette zú majöi,
e moi pescò cu éi cuvo,
zugò cu i otri fiöi,
Ma spartì cu éi gazañe
éi pan mescciò ai granun,
e lapò ‘ntéi funtañe,
e moi mangiò ‘n sitrun.
Zembò da san, da imbóso,
sénsa Posqua e Sciansciun,
ma a dixött’onni éo bóso,
e a vintidui, patrun.
E a múgiovo éi palanche
‘ntéi cantre déi grindun,
e a fovo éi nötte gianche
per nu perde u laciun,
E, a vu diggo ‘nt’l’ueggia,
ö anche giastemò,
quando ch’ö perso a veggia,
e ch’éo sulo e disprò.
E isto l’è éi mè giurno,
passò ‘ntu sù e ‘nta nitta,
cúrto me ‘n crio de sturno,
e lungo me na vitta.
An sö perchè a sun chì,
ó perchè a sun nasciúo,
an l’ö dumandò mi,
e i vuéi danome au scúo?
Óua a stoggo a mè dósso,
a stoggo bén cuscì,
um bosta in pó d’urdósso,
in sacun per drumì,
A mezgiurno, mnestrun,
o magora trenette;
aa séja e a culasiun
quarche cossa de vgette;
Ai feste, na tapodda,
e dóppo ributò,
smurfì pulénta e ajodda
cu éi vin imbutigiò”.
San Pé, ‘ntu sö rubun,
us gratova éi cupússo:
“Ti, t’è steto n’axnun,
mia, ca t’è ‘ndeta ‘d lússo.
Peró, a tu diggo primma,
ut tucca in cantunin,
e ti rivrè sú ‘n simma,
fóscia, a l’onno ‘d Sanbin”.
“San Pé, mi a sun a pan,
e sénsa tanto scioto,
a pösso dove a man?
dumandéilo in pó d’oto”.
A fóa l’è sénsa fin,
ma mì aa finisso chì,
perché l’onno ‘d Sanbin
u gh’à sémpre da gnì.
E lé, l’è talequole,
sémpre ‘ntu só cantun,
ma éi Bambin, a Natole,
u gh pórta zú ‘n sitrun.